Cutia cu chibrituri si postul la romani

N-o sa va fac teoria chibritului si nici macar nu mi-am propus sa scriu un eseu prin care sa dezvolt o intreaga filosofie ca sa-i gasesc scuze lui Andersen pentru cum intristeaza el copiii.

Banalul chibrit merita putina atentie pentru ca se incapataneaza sa nu moara, el se reinventeaza.
Cand au aparut cuptoarele moderne, a aparut in mare graba si chibritul cu băţ lung care sa nu arda mana.

Aprinzatoarele cu gaz, pe care oricum le arunci a doua zi, nu miros a fosfor si nu sfaraie atunci cand le aprinzi. Ele te impusca sistematic in fiecare zi, tresari fara sa vrei daca esti dus pe ganduri.
Cele electrice sunt si mai sinistre, trebuie sa spui in gand o scurta rugaciune inainte de a apasa butonul, in speranta ca n-o sa te electrocuteze nici astazi.

Iubesc chibriturile.

Poti sa le mananci atunci cand mori de pofta sa gusti putina ciocolata alba sau neagra.
Poti sa “Pinterest” putin dupa “Matches art” si sa ramai uimit cate se pot construi din chibrituri.

 

 

 

 

 

 

 

Sau sa te inspire cum sa multumesti daca esti Cristina Plesa, prima statuie vie din Romania (Centrul Vechi) care vede “…tot felul de povesti mergând”. Povestea ei cutremuratoare de viata bate pe “Fetita cu chibrituri”.

Vara este vegane. Ar fi pacat sa aprindem chibrituri vara cand legumele proaspete coloreaza viu gradinile precum gamaliile de chibrit verzi, rosii, galbene.
Toamna insa, de Sfantu’ Dumitru, se aprind focurile. Se aprind de la un chibrit.